„Pity for the feelings of others is shown by all men.”Mencius · Mencius · -300 · cartea 2, paragraful 6
Compasiunea nu e o virtute câștigată, ci un impuls spontan plantat în firea fiecărui om.
Mencius susține că bunătatea nu este o regulă impusă din afară, ci o sămânță plantată în firea umană. Mecanismul e simplu: nimeni nu rămâne indiferent când vede un copil pe punctul de a cădea într-o fântână; tremurul pe care îl simți apare înainte de orice calcul de reputație sau avantaj. Același fior te apucă la știrea unui dezastru sau când un străin plânge în autobuz. Dacă reacția e spontană și universală, spune el, atunci compasiunea e parte din ce înseamnă a fi om.
Mencius nu se oprește la fiorul spontan. El spune că acea sămânță poate crește sau poate usca, după cum o tratezi. Compasiunea nu e un talent fix, ci o capacitate care se întreține prin repetare. Dacă ignori impulsul de fiecare dată, el devine tot mai slab. Dacă îl urmezi, devine reflex. Gândește-te la un vecin bătrân care greșește la magazin: poți să oftezi și să treci mai departe, sau să te oprești o secundă și să-l ajuți cu sacoșele. Alegerea mică antrenează ceva în tine. Bunătatea, văzută așa, nu se declară, se exersează. Rămâne însă o întrebare: ce anume slăbește acest impuls în societățile agitate, și cum îl putem proteja?
De ce contează Văzută așa, compasiunea nu e un merit rar, ci un punct de plecare: în conflicte de zi cu zi, amintirea că celălalt suferă la fel ca tine dezamorsează mai repede decât orice argument.