„Nu pot să cred că Dumnezeu a făcut poporul american să fie singurul scutit de soarta comună a tuturor națiunilor.”Alexis de Tocqueville · Despre democrația în America · 1840 · Despre democrația în America, volumul I, partea I, capitolul VIII
Crezul în excepționalitate nu te scutește de decădere, ci o grăbește.
Tocqueville respinge credința americană în excepționalismul său, formulată adesea ca voință divină. Istoria arată că toate imperiile au trecut prin ascensiune și declin, iar a crede că ești excepția e exact iluzia care grăbește căderea, pentru că elimină vigilența. Un imperiu care își consideră instituțiile infailibile nu le mai reformează; Roma și imperiile coloniale au demonstrat mecanismul.
Tocqueville nu se oprește la avertizare; arată ce se pierde când crezi că ești excepția. Vigilența nu e un sentiment, e o practică. O societate care se crede scutită nu-și mai întreabă instituțiile unde greșesc. Examinarea devine inutilă, deci dispare. Gândește-te la o familie care nu-și verifică niciodată bugetul, pentru că «la noi nu se poate întâmpla nimic». Datoriile nu apar dintr-o dată; apar tocmai pentru că nimeni nu se uită. Decăderea nu vine ca o lovitură din afară, ci ca o tăcere interioară. Întrebarea care urmează: cine ar trebui, într-o democrație, să pună aceste întrebări incomode?
De ce contează Un avertisment pentru orice țară sau organizație care se crede imună la problemele care au lovit pe alții.