„El nu se naște niciodată și nu moare niciodată; după ce a fost, el nu încetează să mai fie. Nenăscut, etern, permanent și primordial, el nu este ucis atunci când trupul este ucis.”Bhagavad Gita · Bhagavad Gita · -200 · capitolul 2, versetul 20
Fraza desparte două niveluri: trupul, care se schimbă și perisabil, și sufletul, care nu suferă nicio schimbare reală. Logica e cea a substanței permanente: ceea ce e născut poate muri, dar ceea ce nu a avut început nu poate avea sfârșit. Gita folosește ideea ca terapie: Arjuna nu trebuie să jelească moartea celor din fața lui, căci ce e esențial în ei nu pieră. Ca și cum ai plânge schimbarea hainelor, nu dispariția celui care le poartă.
Ideea are și o latură practică: felul în care te raportezi la propriul trup. Dacă sufletul e distinct de el, trupul devine ceva purtat, nu ceva ce ești. Asta schimbă raportul cu îmbătrânirea. Când vezi pe oglindă riduri sau păr alb, nu mai citești asta ca pe o dispariție a sinelui, ci ca pe o schimbare de înfățișare. Un om care își pierde forța fizică nu pierde automat ce era esențial în el. E ca și cum ai crede că mașina veche e tu, doar pentru că ai condus-o ani de zile. Gita invită la o distanță sănătoasă față de propria înfățișare, fără dispreț față de trup. Rămâne însă o întrebare: dacă trupul e doar o haină, ce anume rămâne neschimbat în noi de-a lungul unei vieți?
De ce contează Oferă o cadru de gândire despre moarte care reduce groaza pierderii: dacă accepți că ce esențial nu se termină, doliul și frica de moarte își schimbă natura.