„Toată lumea se plânge de memoria sa, dar nimeni de judecata sa.”François de La Rochefoucauld · Maxime · 1665 · Maxima 89
Judecata greșită nu se vede, pentru că folosește propria măsură să se judece pe sine.
Maxima descrie o orbire structurală. Memoria e un instrument neutru: a uitat ceva, se vede, se plângem. Judecata e cea care decide ce înseamnă „am uitat”, „a fost vina mea”, „am avut dreptate”. Când ea greșește, folosește propria măsură ca să se absolve. Mecanismul e cercul închis al autoevaluării. Cine pierde bani la un risc prost își reproșează ghinionul sau informația, nu capacitatea de a evalua riscuri.
Există o consecință mai subtilă a acestui cerc închis: nu greșim doar când judecăm, ci și când alegem pe cine să ascultăm. Judecata noastră selectează sfaturile care îi sună familiar, iar asta o întărește în eroare. Cine își cumpără o mașină scumpă pe credit caută prieteni care îi spun că merită, nu pe cel care întreabă de buget. Așadar defectul nu e doar în evaluare, ci în filtrul care decide ce intră în evaluare. Întrebarea următoare: cum poți construi un filtru care nu e controlat chiar de judecata pe care vrei să o verifici?
De ce contează Util când cauți cauza reală a unei decizii eșuate în loc să găsești vinovați externe.