„Cel mai sublim act este de a-l așeza pe altul înaintea ta.”William Blake · Căsătoria Cerului cu Infernul · 1793 · Argumentul
Măreția începe acolo unde ego-ul încetează să mai fie centrul lumii.
Blake scrie dintr-o perspectivă mistică, în care ego-ul e închisoarea sufletului. Mecanismul e inversarea: tot ce e măreț în om începe când renunță să fie centrul lumii; a-l pune pe altul înaintea ta nu e umilință, ci deschidere către infinit. Un părinte care renunță la cariera visată pentru a susține copilul, sau un prieten care ascultă o noapte întreagă durerea altuia, fac exact acest act sublim.
Blake nu vede renunțarea la sine ca o pierdere, ci ca o eliberare. Cât timp eul stă în mijloc, sufletul privește doar propriile ziduri. Când îl dai la o parte, privirea ajunge în sfârșit dincolo de ele. Gândiți-vă la cineva care ține ușa unui necunoscut cu brațele pline: gestul durează câteva secunde, dar în el persoana dispare complet din calcul. Nu se întreabă ce câștigă, ci doar ce are nevoie celălalt. Exact în acel gol apare, pentru Blake, infinitul. Următoarea întrebare e firească: cum arată acest gest când durerea altuia e mare și cere mai mult decât o secundă de atenție?
De ce contează Oferă o măsură a măreției diferită de succesul personal: utilă în momentele în care ego-ul și grija pentru altul intră în conflict.