„Corpul este o porțiune a sufletului discernută de cele cinci simțuri.”William Blake · Căsătoria Cerului cu Infernul · 1793 · Argumentul
Corpul nu e dușmanul sufletului, ci partea lui pe care simțurile o pot vedea.
Blake atacă vechiul obicei de a despărți trupul de spirit și de a-l trata pe primul ca ceva inferior sau vinovat. Diferența dintre ele e doar o limită a percepției noastre: simțurile tai din continuitatea vieții o felie pe care o numesc corp. Când asculți muzică până ți se face pielea de găină, trupul și emoția sunt același lucru, văzut din unghiuri diferite.
Blake duce ideea mai departe: dacă trupul e suflet filtrat prin simțuri, atunci condamnarea trupului nu te purifică, ci te taie în două. Când îți spui că foamea sau dorul sunt josnice, nu pedepsești carnea, ci o bucată din tine. Gândește-te la cum roșești când ești rușinat. Nu poți alege dacă rușinea e trup sau suflet: obrajii și jenă sunt un singur eveniment. Blamați trupul, și sufletul primește pedeapsa, pentru că nu există adresă separată unde să trimită vina. De aici urmează o întrebare practică: dacă nu poți pedepsi trupul fără să lovești sufletul, cum ar arăta o viață în care trupul e tratat ca partener, nu ca suspect?
De ce contează Util când te prinzi să judeci trupul ca pe un dușman al vieții interioare: foamea, dorul și extazul sunt suflet, nu abateri de la el.