„Dacă prostul ar persista în prostia lui, ar deveni înțelept.”William Blake · Căsătoria Cerului cu Infernul · 1793 · Proverbele Infernului
Greșeala trăită până la capăt se consumă și se preschimbă în cunoaștere.
Blake nu laudă prostia, ci drumul prin ea. În viziunea lui, sufletul crește prin energii contrare: eroare și adevăr nu se exclud, ci se hrănesc. Cine rămâne fidel propriei greșeli ajunge, mai devreme sau mai târziu, la experiența care o sparge. Prostia persistată nu rămâne aceeași; se consumă. Un om care se îndrăgostește greșit și trăiește relația până la capăt învață despre dorință ce nicio teorie nu i-ar fi spus.
Aici e pasul mai departe: greșeala nu te schimbă doar când se termină, ci în timp ce o trăiești. Blake sugerează că energia cu care perseverezi e cea care lucrează. Nu suferi pasiv o alegere greșită; o duci mai departe cu toată forța ta, și tocmai forța asta te poartă dincolo de ea. Un băutor care își bea paharul până la fund nu mai vrea alcool după — dar numai pentru că l-a băut până la fund. Cine renunță la jumătate rămâne cu foamea și cu întrebarea. Deci întrebarea devine: cum îți dai seama că ești în mijlocul greșelii, nu la marginea ei?
De ce contează Vine la îndemâna oricui se teme că a pierdut timp cu o alegere greșită: experiența trăită integral se transformă în cunoaștere, nu în pierdere.