„Nimic nu se întâmplă pe pământ care să fie mai plăcut zeului suprem, care stăpânește tot universul, decât adunările și asociațiile de oameni legați prin dreptate, care se numesc cetăți.”Cicero · Despre republică · -51 · cartea VI, paragraful 13
Cetatea adunată prin dreptate e mai de preț în ochii divinului decât orice om singur.
Cicero plasează cetatea, adunăarea oamenilor legați prin dreptate, în vârful ierarhiei valorice, chiar deasupra individului izolat. Raționamentul e teologic și politic deodată: dacă divinul ordonează universul prin rațiune, atunci oamenii care trăiesc împreună după aceeași rațiune împlinesc cel mai fidel planul cosmic. Un oraș în care judecătorii judecă imparțial și vecinii își respectă contractele realizează, la scară mică, o ordine aproape divină.
Cicero nu spune că oamenii mulți fac cetatea. Spune că dreptatea o face. Fără ea, o mulțime e doar o adunătură. Cu ea, oameni străini unii altora devin o unitate. Gândește-te la un bloc de locuințe: dacă fiecare își plătește întreținerea și nimeni nu ocupă parcul altuia, vecinii care nu se cunosc tot funcționează ca o comunitate. Legătura nu e prietenia, ci regulile respectate de toți. Asta mută întrebarea de la ce avem comun la cum ne purtăm unii cu alții. Iar dacă dreptatea e cimentul, atunci slăbirea ei nu strică doar câteva procese, ci tocmai ce ne ține împreună. Următorul pas e să vedem ce se întâmplă când acest ciment se prăbușește.
De ce contează Discuția despre ce merită respect public, profitul unei firme sau bunul comun al unei comunități, găsește aici un criteriu vechi și clar.