„Autorul în opera lui trebuie să fie ca Dumnezeu în univers: prezent peste tot, vizibil nicăieri.”Gustave Flaubert · Corespondență · 1875 · Mademoiselle de Chantepie, martie 1857
Prezența autorului se simte prin formă, nu se aude prin voce.
Flaubert formulează aici idealul obiectivității artistice. Autorul e prezent peste tot prin alegerile de cuvinte, ritm, ce detaliu observă și ce lasă afară, dar nu apare ca voce care explică sau moralizează. Mecanismul e persuasiunea prin formă: cititorul trage singur concluziile, deci le trăiește ca proprii. În Madame Bovary, Flaubert nu spune că Emma e naivă; felul în care sunt prezentate iluziile ei îl face cititorul să vadă asta.
Flaubert du mai departe o întrebare mai grea: dacă autorul nu judecă, cine o face? Răspunsul lui: cititorul. Iar asta schimbă totul. O concluzie pe care o tragi singur nu mai poate fi contestată; una care ți-a fost spusă, da. E ca diferența dintre cineva care îți spune că vecinul lui e nesuferit și cineva care îți povestește, detaliu după detaliu, ce a mai făcut vecinul. La al doilea, judecata se formează singură, în tine. Flaubert a înțeles că persuasiunea nu înseamnă să împingi, ci să așezi lucrurile astfel încât privirea să alunece natural spre concluzie. Rămâne însă o întrebare: cât de ascuns poate fi autorul cu adevărat, când fiecare cuvânt ales e o alegere a lui?
De ce contează Valează pentru oricine scrie sau comunică: mesajul e mai convingător când lăsați publicul să ajungă singur la concluzie, nu când i-o impui.