„Ce frumos ar fi lucrurile dacă le-am privi doar cu ochii!”Gustave Flaubert · Corespondență · 1875 · lui Louise Colet, 1853
Ochiul care dorește nu mai vede: dorința transformă lucrurile în instrumente și le consumă frumusețea.
Flaubert sugerează că ochiul care vrea ceva de la lume nu mai vede lumea. Când privim cu apetit, cu ironie sau cu nerăbdare, obiectul devine instrument, iar frumusețea lui se evaporă. Privirea pură, care nu cere nimic, lasă lucrurile să existe în sine. E mecanismul contemplației: distanța dezvăluie ce apropierea consumă. Un peisaj din tren, privit fără gândul de a-l fotografia sau de a-l compara, pare mai viu decât același peisaj în care ne-am oprit.
Flaubert du ideea mai departe: nu doar că dorința orbește, ea transformă privirea într-o tranzacție. Când măsor un lucru prin ce mi-ar putea da, el încetează să fie el și devine o promisiune. Iar promisiunile, odată împlinite, se sting. De aceea lucrul cumpărat pare mai slab decât cel dorit: nu el s-a schimbat, ci rolul nostru față de el. Gândește-te la o carte pe care o dorești săptămâni întregi. Pe raft, pare prețioasă. În bibliotecă, devine doar una dintre multe. Flaubert sugerează că plăcerea trăiește în intervalul în care nu cerem nimic. Dar se poate trăi cu ochii care nu cer nimic, într-o viață plină de nevoi reale?
De ce contează Utilă ori de câte ori simțim că viața «nu mai are farmec»: adesea nu lucrurile s-au stricat, ci privirea noastră a devenit ceremoasă.