„Ce mi se pare frumos, ce aș vrea să fac, e o carte despre nimic, o carte fără legătură exterioară, care s-ar ține de ea însăși prin forța internă a stilului ei.”Gustave Flaubert · Corespondență · 1875 · lui Louise Colet, 16 ianuarie 1852
O carte poate exista fără subiect și fără folos, susținută doar de forța internă a stilului ei.
E formularea programului artei pure: cartea despre nimic nu e goală, ci eliberată de subiect, de moralitate și de utilitate, ca un cântec fără text. Mecanismul e muzical — ritmul, echilibrul și sunetul frazelor creează singure coeziunea. Flaubert a visat-o toată viața și n-a scris-o niciodată integral; cea mai apropiată tentativă rămâne tentativa din ultima lui carte, o suită de scene fără fir narativ.
Dacă o carte se poate ține doar prin scrisul ei, atunci subiectul devine un test, nu un scut. Când scoți povestea, morala și folosul, nu mai ai ce ascunde în spatele lor. Rămâne doar felul în care fraza respiră. E ca și cum ai cânta o melodie fără cuvinte: dacă totuși te emoționează, înseamnă că muzica funcționează singură. Flaubert știa că renunțarea la subiect nu ușurează munca, ci o expune complet. Fiecare ezitare de ritm devine vizibilă. Întrebarea care urmează e ce anume ține locul subiectului când acesta dispare.
De ce contează Pentru oricine creează ceva fără scop practic imediat, fraza legitimează ideea că forma și rigoarea pot fi ele însele rostul lucrării.