olivlaw

Din cărți

Pentru el, a lucra la carte și a-și urâ viața sunt același gest, nedespărțibile.

Gustave Flaubert · Corespondență · 1875 · lui Louise Colet, 18521 minut de cititdomeniu public
„Scriu cartea mea, îmi trăiesc viața mea, adică îmi urăsc viața mea.”Gustave Flaubert · Corespondență · 1875 · lui Louise Colet, 1852

Când cartea devine întreaga ta viață, a trăi și a suferi de la muncă devin același gest.

Fraza definește viața ca identică cu munca, iar munca ca o sursă permanentă de suferință. Mecanismul e al echivalenței cruelă: dacă tot ce ești e textul, iar textul rezistă ore în șir fiecărei fraze, atunci a trăi înseamnă a te confrunta zilnic cu propria insuficiență. Scrisorile către Colet descriu exact asta — zile întregi pierdute pe o pagină, disperare, apoi reluare. Viața nu e urâtă în ciuda cărții, ci prin intermediul ei.

Flaubert nu separă niciodată ziua de lucru de ziua de trăit. Când scrie lui Colet că urăște viața, nu se plânge de ceva din afara biroului. Urăște exact orașul în care munca îl ține prins. E ca și cum ai spune: nu am un job și o viață, am una singură, și ea doare. Mulți care lucrează de acasă cunosc asta: ziua nu se termină niciodată, pentru că biroul e și bucătăria. Dar la Flaubert durerea nu e un accident al muncii, ci materia ei. Întrebarea care urmează: de ce nu a renunțat, dacă totul era suferință?

De ce contează Cine își face din muncă întreaga identitate își poate recunoaște aici ambivalența: pasiunea care dă sens și te consumă în același timp.

ScriucarteaPaginarezistăMă urăscViața ecartea
Bucla: munca e viața, iar viața se închide înapoi în muncă

← Vezi tot fluxul