„Ceea ce numim realitate este un anumit raport între aceste senzații și amintirile care le înconjoară simultan.”Marcel Proust · În căutarea timpului pierdut · 1913 · Volumul VI, „Timpul regăsit”, partea „La Guermantes
Realitatea nu este senzația, ci puntea dintre senzație și amintirile pe care le trezește.
Proust redefinește realitatea ca relație, nu ca substanță. O senzație prezentă devine reală doar când rezonanța cu amintiri simultan evocate o fixează. Mecanismul e rezonanța temporală: prezentul și trecutul se iluminează reciproc. Un peisaj nou nu e real pentru tine decât când îți amintește ceva trăit, iar amintirea capătă viață doar când un peisaj prezent o trezește; realitatea e tocmai această punte.
Dacă realitatea e un raport, atunci ea nu e dată o dată pentru totdeauna. Se schimbă pe măsură ce trecutul tău se schimbă. Același drum spre birou nu e niciodată același drum. Într-o zi îți amintește de plimbările din copilărie, în alta de o discuție dificilă de aseară. Locul e identic, dar puntea dintre prezent și amintiri s-a mutat. De aceea o melodie poate părea strălucitoare într-o seară și goală în alta. Proust sugerează că nu percepem lucruri, ci relații care se reînnoiesc. Iar dacă realitatea se reînnoiește mereu, apare o întrebare: poate fi oare provocată la nevoie, nu doar așteptată?
De ce contează Explică de ce aceleași locuri sau melodii înseamnă lucruri diferite pentru fiecare, în funcție de trecutul lor.