„Dar când nimic nu mai există dintr-un trecut, când oamenii au murit și lucrurile au fost distruse, doar mirosul și gustul, fragile, dar mai trainice, rămân.”Marcel Proust · În căutarea timpului pierdut · 1913 · În căutarea timpului pierdut, volumul I, partea «Combray
Când totul a pierit, un singur miros poate readuce totul întreg și viu.
Proust se bazează pe o observație fiziologică: mirosul și gustul ajung direct în creierul emoțional, fără filtrul rațiunii, deci declanșează amintiri involuntare, mai puternice decât cele evocate deliberat. Un obiect distrus sau o persoană moartă nu mai poate fi chemată prin voință, dar o aromă întâmplătoare le readuce instantaneu, întregi și vii. E celebrul mecanism din roman: o gustare cu ceai și fursecuri reînvie o copilărie întreagă. Memoria fragilă la suprafață e, la rădăcină, cea mai tenace.
Există două feluri de a-ți aminti, și nu sunt egale. Când încerci cu voința să reconstitui o vară copilăriei, ajungi la fapte seci: unde erai, cu cine. Dar când, la maturitate, îți torni ceai peste un biscuit și iluzia se sparge, totul se întoarce deodată, cu lumină și emoție. Diferența e că memoria voluntară lucrează cu resturi, pe când memoria declanșată de miros și gust readuce experiența vie. Gândește-te la mirosul de coajă de portocală care îți aduce brusc bunica în bucătărie, nu ca imagine, ci ca prezență. Atunci apare întrebarea: de ce creierul păstrează cele mai prețioase amintiri tocmai pe ușa din spate?
De ce contează Rezonează cu oricine a fost lovit de un miros care a readus brusc o persoană sau o perioadă pierdută.