„Un om care doarme ține în jurul său firul orelor, al anilor, al vieților, care se desprind de el și rămân în urmă.”Marcel Proust · În căutarea timpului pierdut · 1913 · Du côté de chez Swann, Combray
Când dormi, timpul tău se oprește, iar lumea aleargă mai departe fără tine.
Proust descrie somnul ca pe o insulă în afara cronologiei: cel care doarme nu îmbătrânește cu orele care trec fără el. Când se trezește, trebuie să reconstruiască din senin unde se află, ce zi e, cine a devenit între timp lumea. E același dezechilibru pe care îl simți după un zbor cu decalaj de fus orar: tu ai stat pe loc, restul vieții a alergat.
Proust arată că trezirea nu e doar revenire, ci o mică muncă de reconstrucție. Dormind, nu știi nimic din ce s-a întâmplat fără tine. Trezindu-te, trebuie să asamblezi din piese risipite cine ești, unde ești, ce zi e. E ca atunci când te trezești într-o cameră de hotel și, câteva secunde, plafonul alb pare străin. Mintea caută repere: un zid cunoscut, un miros, un obiect. Abia atunci spui: ah, da, sunt aici. Aceste secunde ne arată că simțirea timpului nu e automată. E ceva ce refacem de fiecare dată. Iar dacă o putem pierde la trezire, întrebarea devine: mai pierdem și altfel, în timpul zilei?
De ce contează Pune în cuvinte acel moment de dimineață în care, câteva secunde, nu știi nici ziua, nici anul — și ce ne spune asta despre cât de fragilă e simțirea timpului.