„Să fii sfânt este o excepție; să fii drept este regulă.”Victor Hugo · Mizerabilii · 1862 · Partea a II-a, cartea a III-a, capitolul II
Dreptatea nu e o performanță rară, ci datoria de zi cu zi a fiecăruia.
Hugo desparte două niveluri de moralitate. Sfințenia presupune sacrificiu total, renunțare, iubire pentru dușmani — e un dar al câtorva. Dreptatea cere doar că nu înșeli, nu exploatezi, plătești datoria, spui adevărul. E adevărat pentru că cerințele obișnuite sunt realizabile, iar cele excepționale nu pot fi normă. Un negustor care nu trișează la cântar nu face nimic eroic, dar face exact ce societatea are dreptul să aștepte de la el.
Cardul arată că dreptatea e norma, sfințenia excepția. Hai să ducem pasul mai departe: dacă dreptatea e obligație obișnuită, atunci nu merită laudă. Nimeni nu aplaudă un chelner care aduce nota de plată corectă. E doar treaba lui. Hugo sugerează ceva incomod: faptele drepte nu ne fac buni, ci doar acceptabili. Laudăm prea ușor minimele — un coleg care nu fură ideile altora, un vecin care își plătește taxele. Iar asta ne mulțumește și ne oprește acolo. Dacă dreptatea e doar punctul de plecare, întrebarea devine: ce e de făcut după ce ai făcut doar datoria?
De ce contează Util azi când judecăm oamenii fie prea dur, cerând sfințenie, fie prea blând, mulțumindu-ne cu orice. Standardul corect e dreptatea de zi cu zi.