„Odată ce există un „este", există și un „nu este".”Zhuangzi · Zhuangzi · -300 · capitolul 2
Fiecare etichetă pe care o pui naște automat eticheta opusă.
Zhuangzi arată că judecățile nu vin singure: fixând un criteriu de valoare, generezi automat contrariul său. Spunând că ceva e frumos, ai deja în minte un urât cu care îl compari; numind ceva „adevărat", ai inventat și eroarea. Categoriile sunt perechi, nu entități izolate. De aceea certurile despre cine are dreptate sunt adesea artificiale: fiecare parte stă pe jumătatea ei a unei granițe pe care ea însăși a trasat-o. Un exemplu: un angajat numit „performant" îl face pe colegul său, prin contrast, „mediocru", deși diferența poate fi o chestiune de criteriu ales.
Dacă granițele sunt trase de noi, atunci și conflictele pot fi privite altfel. Nu mai e o dispută între adevăr și eroare, ci între două moduri de a tăia același teren. Zhuangzi sugerează că cineva care înțelege asta nu mai insistă să câștige; caută punctul din care ambele poziții devin lizibile. Gândește-te la o dezbatere în familie despre cum se bugetează banii: unul vede economie, celălalt vede zgârcenie. Amândoi folosesc aceeași sumă, dar criterii opuse. Iar odată ce vezi perechea, apare o întrebare mai grea: mai există vreo judecată care să scape de acest mecanism?
De ce contează Vine la îndemână când te prindești că etichetezi oameni sau situații prea sigur de tine: amintește-ți că eticheta ta creează și opusul ei, și că altcineva poate trasa granița altfel.