„Zhuangzi a visat că era un fluture, fluturând fericit, și nu știa că era Zhuangzi.”Zhuangzi · Zhuangzi · -300 · capitolul 2
Orice conștiință pare totală din interior, chiar dacă nu știe ce este de fapt.
Zhuangzi își amintește că a visat că e fluture și, trezindu-se, nu mai știe dacă e om care a visat un fluture sau fluture care visează un om. Punctul nu e un joc literar, ci o lovitură la certitudinea identității: noi cunoaștem lumea doar prin experiența subiectivă, iar experiența nu își poate verifica singură temelia. Visul arată că orice conștiință pare totală din interior, indiferent ce e de fapt.
Zhuangzi nu rămâne la vis. Trezirea nu rezolvă nimic, pentru că starea de dimineață are aceeași structură: pare completă și de la sine înțeleasă, exact ca visul. Dacă fluturele nu putea verifica că e fluture, de ce am fi siguri că suntem cine credem că suntem în timp ce citim asta? Gândește-te la o dimineață obișnuită: te trezești, iar pentru câteva secunde nu știi unde ești, apoi camera „se așază”. Nu ai dovedit nimic; doar ai obișnuit o poveste. Zhuangzi sugerează că obișnuința nu e dovadă. Dacă e așa, întrebarea devine: ce rămâne de la sinele nostru când îi scoatem obișnuința?
De ce contează Cultivă smerenia epistemică: certitudinile noastre despre cine suntem și ce e real merită privite cu ușurință.